Zilele astea, în drumul meu, am tot trecut pe lângă o casă. Nimic interesant, știu, că am trecut pe lângă multe case. În fiecare seară un câine, invizibil ziua, lătra ca descreieratu`... Mi-a stat inima-n loc două seri la rând, apoi știam că urmează psihopatu` să latre și inima mea era pregatită.
Ziua nu lătra sau lucra numai de noapte! Noaptea nu vedeam câinele că era întuneric, ziua nu-l vedeam că... era invizibil.
Pînă când, vineri dimineața ne-am întâlnit. Câinele ăsta era mare, cam ca un mânz, negru ca noaptea (nu mă mir că nu îl vedeam) și vesel nevoie mare când m-a văzut. Dădea din coadă. Fie are dublă personalitate, fie e cu senzor de lumină. Eu cred că e cu senzor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu