Dupa "lupte seculare" am terminat de citit si cartea Eleganta ariciului de Muriel Barbery. Am cumparat-o in vara cum ca e foarte faina, cica. M-am apucat de ea si intre timp am citit alta carte ca era complicata rau :). Si totusi am vrut sa o citesc pana la capat.
Povestea e a unei portarese sleampete (foarte citita, asculta muzica de calitate, umbla prin muzee si a biblioteca, citeste si filosofie) si a unei fetite de doisprezece ani care vrea sa se sinucida. Ce le leaga pe ele e coeficientul de inteligenta si dorinta de a nu se sti cat sunt de destepte. Cartea e scrisa pe doua planuri, adeseori am avut senzatia ca scrie "cealalta". Deci complicat! Pasaje filozofice, citate, pilde...mi s-a parut greu digerabila si pe alocuri inutile divagatii si asta pentru ca abia la pagina 148 !?am aflat cum sta treaba cu eleganta ariciului. Doamna Michel, portareasa, avea eleganta ariciului "pe dinafara plina de tepi, o adevarata fortareata" dar "pe dinauntru la fel de rafinata ca si aricii, care sunt niste fapturi in chip inselator indolente, cumplit de singuratice si teribil de elegante."Ca ar fi fost indolenta nu am observa, dar, cum ziceam, am citit greu primele 148 de pagini. Tot "arici" e si fetita, pana la urma.
Povestea devine interesanta cand in casa se muta un vecin nou, japonez, domnul Ozu. Domnul Ozu "vede mai departe" si isi da seama ca portareasa este o persoana speciala. A inceput sa imi placa cartea asta, parca sunt doua intr-una, una groaznica la inceput si una minunata despre prietenie, despre viata si despre moarte.
Eu n-am s-o povesteasc pana la capat ca sa nu stric surpriza. E scrisa bine, cu umor, cu duiosie. Nu se termina cum mi-ar fi placut mie dar se incheie cu concluzia ca "viata e multa disperare, dar si cateva momente de frumusete in care timpul nu mai este acelasi."
Pana la urma mi-a placut. Nu insist pe detalii, cititi, o recomand.
